Structura administrativă a județului Maramureș
Județul Maramureș a fost stabilit ca o entitate administrativă în perioada postbelică, având la bază atât criterii geografice, cât și politice. Aceasta a implicat reunirea a patru „țări” (sau ținuturi) – partea de sud a Maramureșului istoric, Chioarul, Codru și Lăpușul. Deși aceste regiuni prezintă similitudini, există și discrepanțe în ceea ce privește tradițiile, cultura populară, precum și aspectele dialectologice și lingvistice.
Dialectele limbii române
Limba română este alcătuită din dialectele dacoromân, istroromân, aromân și meglenoromân. Dialectul dacoromân se împarte în cinci subdialecte principale: muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean. Este important de menționat că subdialectul maramureșean este vorbit exclusiv în Maramureșul istoric, în satele situate pe văile Mara, Cosău, Iza și Vișeu.
Studii și cercetări lingvistice
Una dintre primele mențiuni despre unitatea dialectală maramureșeană a fost făcută de Emile Picot în 1873. Gustav Weigand, în 1908, a realizat primul atlas lingvistic român, menționând doar trei subdialecte (bănățean, muntean și moldovean), însă a identificat și particularități ale graiurilor din Crișana și Maramureș. Emil Petroviciu, în 1954, a sugerat că aria maramureșeană ar putea constitui o zonă distinctă. Sever Pop, în 1950, a fost primul cercetător care a identificat clar cinci graiuri ale teritoriului dacoromân, inclusiv cel maramureșean, dar argumentele lui Romulus Tudoran și Ștefan Giosu au fost cele care au câștigat susținerea majorității lingviștilor români.
Graiurile din Ținutul Codrului și Chioar
În ceea ce privește graiul din Ținutul Codrului, acesta este clasificat dialectal ca aparținând Crișanei (subdialectul crișean), fiind inclus în graiul someșean. Despre zona Chioar, profesorul Ioan Chiș Șter a afirmat că graiul din această regiune „aproape se confundă cu Codru”, ceea ce sugerează că graiul chiorean poate fi considerat parte a graiurilor someșene. Această zonă poate fi descrisă mai degrabă ca una „de tranziție” între Codru și Lăpuș, datorită asemănărilor existente.
Particularitățile Țării Lăpușului
Țara Lăpușului se dovedește a avea „o personalitate puternică”, din punct de vedere geografic, etnic și istoric, reprezentând extremitatea nordică a Transilvaniei. Totuși, ar putea fi văzută ca o „arie laterală” a Maramureșului istoric, de unde a împrumutat un vocabular bogat, diverse aspecte etnografice și un repertoriu folcloric apreciabil. De asemenea, există dovezi istorice că mai multe localități lăpușene au fost fondate de nobili maramureșeni în secolul al XIV-lea.
Influențe dialectale și modificări lexicale
Indiferent de subdialectul la care se referă, graiurile din Lăpuș, Chioar și Codru au preluat anumite trăsături fonetice specifice maramureșeanului, datorită proximității geografice și a relațiilor sociale și culturale. În ceea ce privește aspectul lexical, se poate observa un caracter relativ unitar al graiurilor din aceste patru regiuni, toate făcând parte din aria nordică a teritoriului românesc.
Dezvoltări recente în dialectologie
Este important de menționat că analiza prezentată anterior reflectă o stare de fapt valabilă până de curând. În prezent, situația este mai complexă, întrucât se observă o degradare a fondului lexical tradițional local. Acest fenomen este influențat de evenimentele politice, economice și sociale din ultimele decenii, iar efectele sale sunt vizibile în modul în care graiurile locale evoluează.
Viitorul culturii tradiționale din nord-vestul României
Cultura tradițională din nord-vestul României, o zonă ce s-a distins prin conservatorismul său, riscă să devină o amintire. Într-o generație, este posibil ca discuțiile despre aceste tradiții să se limiteze la evocarea lor în trecut, fiind menționate doar în contextul muzeelor sau al documentelor lingvistice păstrate în arhive și biblioteci.
Identitatea lingvistică maramureșeană
Fondul lingvistic din Maramureș se bucură de o recunoaștere națională, având o identitate distinctă în raport cu graiurile din alte regiuni ale țării. Această diversitate lingvistică este un simbol al bogăției culturale a zonei, dar și o dovadă a riscurilor pe care le implică modernizarea rapidă.
